De ce imi iubesc masina

Care e cea mai scumpa cafea ? Aia pe care o cumperi dintr-un OMV situat la vreo 60 de km de bravul oras in care locuiesti. Toata lumea care afla despre gusturile mele face doua gesturi mute, dar extrem de graitoare: freaca degetul mare de aratator si de vecinul lui - semn ca se duc banii; dupa aia ridica dreapta la tampla si flutura din mana, in ritmul gandurilor nepieptanate regulamentar, care imi colcaie in cap.

Dar, la naiba cu astea. Stiu foarte bine ce si cum. Mie asta imi place. Sa ma urc in masina si sa plec. Pun muzica potrivita, la nivelul sonor potrivit si plec. De asta imi iubesc masina. Pentru ca nu comenteaza. Nu obiecteaza. N-o intereseaza unde mergem. Si de ce. Ma asculta calina si isi vede de treaba ei.

Cred ca am mai spus asta, dar centura de siguranta e singura care ma tine strans in brate in mod constant. Volanul e singurul pe care pot sa-l ating cu doua degete, cu palma sau cu ambele maini, sprijinite uneori de el, pentru a ma incalzi la cele doua duze de aer situate de o parte si de alta a lui. Schimbatorul de viteze e singura reprezentare aproximativ falica pe care pot sa o ating si sa o manevrez oricat de des. Sau de rar. Intra in viteza precis, intr-un ritm pe care il cunosc foarte bine, deja. Cand nu intra, e ca si atunci cand ai face dragoste cu jumatate de minte pierduta, undeva, nici macar cu gandul la altcineva, ci doar asa, suspendat.

Ii cunosc sunetele - am urechea formata si foarte fina. Recunosc toate tonalitatile - ca si atunci cand stai cu capul sprijinit pe pieptul cuiva si auzi inima, sangele, respiratia, plus o gramada mare de alte chestiuni, pe care nu le pot defini exact, pentru ca n-am participat la nici o disectie, dar le recunosc a fi organe interne vitale. Asa si masina mea. Stiu motorul, stiu cum caraie cand nu-s atenta si nu intra in viteza, stiu cum suna cauciucurile de iarna sau cele de vara pe asfalt, aud pompa de benzina cum se trezeste, cand rasucesc cheia in contact, fara a porni motorul. Restul - toate celelalte sunete le iau ca fiind viata ei interioara, pe care ma stradui sa o fac cat mai placuta.

Imi cunoaste toate sunetele. Iar asta e chiar mai important decat cele pe care le percep eu. Stie cum cant. Pentru ca asta fac - cant. Dau muzica suficient de tare ca sa nu ma aud, pentru ca sunt constienta de cum suna vocea mea si n-am chef sa ma autocenzurez. Stie cum plang - asa cum s-a intamplat daunazi, cand am iesit din casa like a bat out of hell, la 11 noaptea, pentru ca patul si casa ma strangeau groaznic. Si-am urcat in masina si-am condus urland ca un caine turbat, ca un canceros in metastaza, urland groaznic, prelung si modulat, de mi se rupea inima auzindu-ma. Dar am dat afara, chiar daca mi-a luat vreo 100 de km exorcizarea asta.

O iubesc pentru ca ma imbraca. Am crema de maini, servetele umede pentru mine, pentru ea - doua tipuri, unul pentru parbriz, unul pentru alte suprafete; am o rola de pungi de plastic, care sunt punga mea de gunoi. Am suc, tigari, bricheta, ir de buze. Am rucsacul de sport, din care pot sa extrag, la nevoie, o flanela. Am radio, cd player, modulator fm si muzica la greu. E spatiul meu personal ambulant. Inchid usile, pornesc muzica si tot ce razbate din existenta mea e sunetul basilor care face sa vibreze portierele si retrovizoarea. Ma inchid inauntru si traiesc cu sentimentul cald ca nimic nu ma poate atinge. Nici chiar privirile care pot, totusi, sa razbata prin sticla curata a parbrizului si a geamurilor.

O iubesc pentru ca se straduie. Nu e ea vreo fasneata, cu doar 60 de cai si cu o masa usor prea mare pentru puterea asta, dar e inimoasa si da tot ce poate din ea. O simt cum se incoarda si cum vibreaza atunci cand ii arat cu degetul lunga linie dreapta din fata si atunci face efortul sa se supuna piciorului meu infipt in acceleratie si ajunge la 130 km/h cu plamanii expandati la capacitatea lor toracica maxima. O simt cum toarce multumita si ascultatoare atunci cand, dimineata foarte devreme, o valsez pe curbele care urca spre Marisel, printre lacurile de acumulare, ca sa mergem doar noi doua sa prindem rasaritul intre muntii acoperiti de prima zapada. Sambata dimineata, cand toti muritorii de rand dorm, noi ne bem cafeaua si ne fumam tigarile la vreo 40 de km de oras.

Masina e alcoolul meu. Urc la volan si mi se rupe filmul. Uit de tot. Sau, nu uit. Dar totul trece in planul doi. Pe banda intai. Acolo unde se circula cu viteza mai mica. Mai molcom. Eu calc acceleratia si-mi pun ambitia sa depasesc masini cu care, clar, nu e cazul sa ma joc. Dar imi calculez manevra in asa fel incat sa nici nu-si dea seama cel din fata mea ce intentie am si sa nu aiba timp sa-mi arate ca nu ma tine. Asadar, nu-mi da ceata nici un BMW. Daca depasesc in localitate, evident. Imi supun mintea drumului si toate celelalte nebunii se calmeaza, stau la rand, se aseaza comod langa mine si se relaxeaza, uitandu-se pe geam. Ti-am zis, e alcoolul meu. Zilele in care nu circul suficient sunt zile de delirium tremens.

La sfarsitul zilei de lucru, dupa ce am terminat de livrat toate chestiile si pe toata lumea unde are de ajuns, e placerea mea suprema sa intru intr-o benzinarie, sa-mi iau o cafea sau un suc si sa bag o tigara in mers. Cu geamul din stanga deschis - chiar si pe ger, cu ventilatorul pornit pe maxim, cu caldura orientata ca sa sufle fumul afara, cu muzica rasunandu-mi in cap si cu sticla de suc intre picioare, schimb vitezele molcom si ma tin regulamentar dupa cei mai lenesi din trafic pentru simplul fapt ca nu ma grabesc nicaieri. Sunt momentele in care imi vine sa plec cat mai departe, just cruising, ca sa dansez dupa ceea ce mi se canta, ca sa gandesc in slow motion si ca sa-mi trag sufletul.

Toata dragostea asta a noastra se consuma falnic doar intre patru ochi. Pentru ca cele mai bune momente in masina sunt cele in care sunt singura. Chiar si atunci cand conduc numai ca sa incerc sa ma las in urma, in orasul din care ies cu viteza maxima pe care mi-o permit. Mai ales atunci. Desi in calatoriile astea initiatice mintea mi se limpezeste asa cum nu stie s-o faca altfel, desi atunci as putea sa-mi intorc sufletul pe dos, ca o manusa, pentru a fi cercetat in amanunt, fara loc de indoiala. Desi imi doresc foarte tare sa fie cineva in dreapta mea, care sa nu spuna sa dau muzica mai incet - ca ce dracu', esti surda, e pe nivelul 14 din 20, las-o naibii - cineva care sa ingane aceleasi cuvinte si aceleasi acorduri ca si mine si Fleetwood Mac, Phil Collins sau Gabi Lunca. Inca n-am gasit pe nimeni care s-o faca.

Masina mea n-are dotari. Doar aer conditionat. Ce-mi doresc foarte tare este un cablu miraculos, cu mufele potrivite, prin care sa-mi conectez mintea la difuzoare, ca sa se auda in dreapta mea tot ceea ce n-ar mai trebui sa pun in cuvinte.

Stie careva cum pot rezolva?

Autor: Dana Bodarnea