Dark mode
In jurul anilor 1830, Bucurestiul era foarte departe de capitala pe care o cunoastem noi astazi si cu atat mai putin de conceptul de capitala europeana. Era un oras sarac, neavand, inainte de punerea in aplicare a Regulamentului Organic, venituri proprii. El era subordonat Eforiei podurilor, dependente de visteria tarii, care suporta toate cheltuielile de edilitare publica. Orasul nu avea nici poduri, ca lumea, peste garla, nici macar caile principale nu erau pavate cu piatra, nu avea nici canale, nici apa de baut, nici piete alimentare, doar cateva strazi principale erau pavate, ca vai de ele, cu bolo-vani de piatra de rau, fara trotuare; alte cateva strazi erau pavate cu talpoaie de lemn pe jumatate putrede; maximum doua mii de canale, tot din lemn, prin apropiere de Dambovita, si inca vreo cateva poduri, aruncate la intamplare de-a curmezisul raului, la fel de putrede, care se clatinau din toate balamalele cand trecea vreo trasura pe ele; "cateva sute de felinarase atarnate de cate un par de lemn adesea nebarduit, insirate in distante foarte mari de-a lungul stradelor principale, care mai mult fumega decat lumina cate o lumanare sau festila de seu, si incolo nimic altceva decat noroaie (…) gropi mocirloase, in care adesea se inecau vite tragatoare de greutati, praf adanc pana la glesne, murdarii scarboase, cadavre de animale in putrefactie si noaptea intuneric bezna, cand luna nu se milostivea sa lumineze spatiul. Iata imaginea exacta a Bucurestilor din anul 1830, ba inca si a celui din 1850, care e tinut minte si de scriitorul acestor randuri! Nu mai fac pomeneala de serviciu de curatenie, si de higena si de scoli care lipseau cu totul" (articolul lui N.D.Popescu, din Revista de istorie, arheologie si filologie…).
In aceasta perioada, Bucurestiul nu dispunea de gradini publice propriu-zise. Sin-gura gradina publica din Capitala, pe vremea aceea, era dealul Mitropoliei, umbrita de patru randuri de plopi, dar lipsita de flori si de umbra, fiind vizitata numai de cei din imprejurimi. Cu toate acestea, "Imprejurimele Bucurestilor era un brau lat care inconjura capitala cu o cingatoare de gradini, adevarate paduri, si cu vii." Unele dintre ele erau deschise publicului larg de la Florii pana in Vinerea mare, cand oamenii din popor puteau sa se plimbe in cursul zilei, mancand la iarba verde, ascultand muzica lautarilor sau cantand ei insisi. De retinut totusi, toate casele, oricat de saraci ar fi fost proprietarii, aveau in curte cativa pomi roditori, iar in fata casei ronduri cu flori.
"Cand li se ura in Capitala, bucurestenii cei mai cu dare de mana, arvuneau o caruta de Hereasca, adica o caruta de birje cu coviltir rotund, pentru doua trei zile, si se duceau la manastirile cu parinti sau maici dela Cernica, Pasarea, Caldarusani, tiganesti sau Ciorogarla, cu nevasta, copii si intreaga familie, ca sa manance peste proaspat, gatit gustos si servit de parinti si de maici, si sa doarma pe paturi mari si late d’a curmezisul, unul langa altul, in arhondariile monastirelor, in decurs de trei zile, pe cheltuiala monastirei, precum prescria regulamentul chinovielor de pe atunci". ( idem).
Consfatuirile politice se tineau de obicei in gradina Scufa, care devenise de catva timp aproape publica. Pentru aer curat se iesea la padurea Baneasa, "care fusese de curand aranjata oarecum intr-un mod mai sistematic ca altele si transformata intr-un mic parc". Dar aceste locuri de petrecere publica nu erau suficiente; aceste gradini nu apartineau statului sau orasului, ca sa poata fi vizitate de oricine fara a fi nevoit sa ceara voie stapanilor lor.
Fiind om de gust si excelent administrator, si observand situatia gradinilor din Bucuresti, contele Kisseleff hotari sa umple acest gol si sa inzestreze capitala tarii Romanesti cu trei gradini deodata, ceea ce nu era prea mult pentru un oras ca Bucurestiul.
"Pentru a aduce la indeplinire laudabila sa hotarare, propuse si reusi sa introduca in Regulamentul Organic, care se discuta pe la finele anului 1830 si pe la inceputul anului 1831, in partea privitoare la starea sanatatii si la infrumusetarea si paza bunei oranduiri in politia Bucuresti la capitolul I, Sectia V-a, care se refera la infrumusetarea orasului, Art.34 care zice: «Sa se faca trei piete obstesti pentru preumblarea publicului, si anume:1.Pe Podul Mogosoaei, cumparandu-se locul cel din dreptul hanului Filaret, al d-lui hatman Dimitrie Ghica, si acela al Principesei Trubetcoi, ce este alaturi cu al hatmanului, ca sa se faca din amandoua unul; 2. La capul podului Mogosoaei in locul unde a fost gradina chioscului lui Mavrogheni; 3. Din dosul Mitropoliei in livedea lui Filaret.» (Regulamentul Organic al tarei Romanesti, Editia 1847, pag 513)".
"Dintr-aceste piete, pe cea citata la paragraful 1, pe care a fost hanul Filaret si cele doua locuri invecinate cu el, citate in paragraful din Regulamentul Organic, s-a construit intre 1847 si 1851, Teatrul national si piata din fata sa, de pe Calea Victoriei, distruse de bombardamente in anul 1944.; pe cea de-a treia proiectata a se face pe locul livedea lui Filaret s-a facut numai o alee cu sosea de pietris si doua randuri de copaci laterali, care a existat asa cum a fost conceputa pana in 1905, cand s-a transformat, impreuna cu imprejurimile si dealurile vecine, in parcul Expozitiei generale din anul 1906, care dupa inchiderea expozitiei, a primit numele de parcul Carol I (parcul Libertatii dupa 1944). Odata cu construirea aleei, tot in anul 1830, a fost reparata si infrumusetata cismeaua in stil maur, construita de fostul mitropolit Filaret II, monument distrus de cativa edili nepriceputi din administratia Bucurestiului, la inceputul secolului XX.
A doua piata este soseaua de astazi; care a avut parte de o ingrijire mai buna, datorita pozitiei sale potrivita pentru un loc de plimbare mai ales pentru elita societatii.
Aceasta gradina trebuia, initial sa fie doar o alee cu patru randuri de copaci, care sa inceapa din capul Podului Mogosoaei (Calea Victoriei de azi), sa traverseze gradina numita cismeaoa lui Mavrogheni si sa se intinda pana la padurea de la Baneasa.
Lucrarile initiale ale crearii soselei au fost proiectate in anul 1830, executarea lor a inceput in anul 1832 si au fost terminate in primavara anului 1833 si se margineau doar la crearea unei alei soseluita si inconjurata de copaci, fara gradinile, din dreapta si din stanga sa, care au survenit mai tarziu.
Chiar si aceste lucrari destul de modeste au mers foarte greu din cauza lipsei de bani a sfatului orasenesc Bucuresti care a fost insarcinat cu executarea si supravegherea lucrarilor. Deoarece Sfatul Orasenesc nu avea venituri cu care sa acopere cheltuielile necesare pentru continuarea lucrarilor pentru definitivarea soselei, care pe atunci se numea Aleia Banesei, au mai fost acordate sporadic cateva sume extraordinare din bugetul statului, domnitorul Alexandru Ghica, care-l inlocuise in luna aprilie 1834 pe generalul Kisseleff la conducerea tarii Romanesti, prin ofisul No. 134, din 29 octombrie acelasi an, punea la dispozitie inca 10 000 lei vechi din paragraful drumurilor, pentru imbunatatirea soselei si a aleii Baneasa, iar in 8 iulie 1836, acelasi domnitor, acorda inca 20 100 lei vechi din acelasi paragraf si pentru acelasi scop, dar platibili in doi ani. Iar in anul 1840 a mai fost eliberata, din acelasi paragraf suma de 29 516 lei, din care 23 100 lei "pentru plantarea arborilor de pe marginea soselei,in locul celor ce nu prinsese sau se uscase, ori fusese franti de reaoa vointa a trecatorilor, iar lei 5 400 pentru lefile pasnicilor in viitor si lei 1016 rest din lefi neplatite in trecut din cauza lipsei de fonduri. Tot deodata la 9 Noemvrie anul 1840, s’a incheiat un contract cu gradinarul Iohan Iovanovici, acel ce plantase primii arbori ai soselei in anul 1832, prin care acel gradinar se obliga a mai sadi inca 2 ooo de copaci, pe aleia soselei publice dupa drumul Banesei, luati din padurea mosiei Herestrau, prin care era croita soseaua, care lucrare se va savarsi tot sub controlul personalului tehnic al Sfatului Orasenesc din Bucuresti, si pentru care i se va plati de acel sfat in diferite castiguri lei 23000". (Dosarul No.21 din anul 1840, despre tinerea aleiului Banesei sau Gradinei Kisseleff, aflat la serviciul gradinelor din Ministerul Domeniilor.)
Aceasta a fost prima faza a genezei soselei; vreme in care s-a intins treptat pana la Baneasa si s-a oprit in capul dumbravii cu acelasi nume, proprietate a Principelui G.D.Bibescu care, in cursul domniei sale, a inceput construirea unui mare castel, zidit la rosu, lasat neterminat.
In timpul construirii, completarii si imbunatatirii acestei sosele, "Voda Alexandru Ghica, vazand ca soseoa era inconjurata in ambele sale parti de baltacuri miasmatice, care vitiau aerul si nu se puteau scurge, neavand pe unde, a dispus ca sa se faca niste canaluri de scurgere a apelor, ce stagnau pe campii".
Ceea ce intreprindea contele Kiseleff a multumit boierii ale caror butci si calesti nu incapeau in gradinita care inconjura fantana Mavrogheni, in jurul careia se plimbau in serile de vara, cand ieseau la aer curat. Asa ca ei au vrut sa-si exprime recunostinta printr-o demonstratie "extra-ordinara".
Dar sa vedem cine era generalul Kiseleff.
Nascut la Moscova in anul 1788, dintr-o familie a carei noblete putea fi urmarita pana in secolul al unsprezecelea, Pavel (Paul) Kiseleff , personalitate marcanta, era inzestrat cu o inteligenta deosebita, avand un fizic placut, o minte limpede intarita de capacitatea de a judeca , in cazuri extreme, cu sange rece.
"Boerii din tara Romaneasca, fermecati de extraordinara deosebire dintre purtarea lui, plina de bunatate si de blandete, comparativ cu aceea a predecesorilor, dupa ce votara si subscrise Regulamentul Organic al tarei Romanesti, (…) rasplati blandetea si bunatatea astfel cum merita, si’acorda marea impamantenire cu drepturile celei mai inalte noblete, acelui Rus ce arata dragoste poporului Roman cu incuviintarea suveranului sau". (N.D.Popescu , op. cit)
Cum generalul Pavel Kiseleff era plecat la Iasi, Obsteasca adunare a Valahiei a ales o comisie compusa din personalitatile sale, care "sa mearga la Iasi cu insarcinarea de a da in mana deplin imputernicitului Prezident al Divanului domnesc cele doua exemplare originale al Regulametului Organic deja votat.
Contele i-a primit bine, dar in ceea ce privea impamantenirea, a declarat ca deocamdata nu putea s-o primeasca. Ceva mai tarziu (2o iulie 1831),P.S.Sa a convocat din nou, in sala cea mare a Divanului domnesc, pe toti membrii Adunarii extraordinare de revizuire, si dupa aceea le-a comunicat, prin secretarul de stat din acea epoca, ofisul cu No. 120, prin care Ex. Sa generalul Conte Kiseleff, le facea cunoscut ca, "desi era adanc miscat de manifestatia de iubire ce i-a aratat Obsteasca Adunare Extraordinara de revizuire, primindu-l in randul cetatenilor romani, totus, Ex. Sa a gasit cu cale ca, deocamdata, sa decline aceasta onoare si s’o amane pentru un timp mai departat."
La zece ani dupa votarea naturalizarii contelui Kiseleff, la 1 martie 1841, este ridicata din nou, in Obsteasca Adunare, aceasta problema. Manolache Baleanu, facea o propunere subscrisa de Ilarion Episcopul Argesului, si alte notabilitati ale vremii, prin care ii amintea domnitorului (Ghica Voda) ca generalul conte Pavel Kiseleff, atunci cand i se propusese impamantenirea spusese ca " daca o asemenea dare i se face de catre domnul ce se va orandui si Obicinuita Obsteasca Adunare, cind atunci nu va mai fi putinta de vreo talmacire, il va primi cu grabirea ce merita o asemenea declaratie nationala". si il ruga in continuare pe domn sa faca acest lucru.
Domnitorul nu numai ca a fost de acord cu propunerea, dar a recomandat chiar ca pe langa marea impamantenire, sa se acorde fostului deplin imputernicit Prezident al Divanurilor o mosie cumparata cu bani din visteria statului, pe care s-o stapaneasca ohavnic contele si urmasii sai. Adunarea , desi nu primeste sugestia domnitorului, cade de acord totusi, ca pe langa impamantenire, "sa se cumpere si o piata in Capitala, careia sa i se dea numele Ex. Sale, si acolo sa se ridice statuia sa, drept dovada de recunostinta nationala si de o marturisire obsteasca si in veacurile viitoare pentru buna, inteleapta si dreapta administratie a acestui rar barbat". Dupa toate diligentele necesare, contele Kiseleff a fost instiintat de noua oferta.
In sedinta din 17 mai 1841, Baleanu propunea guvernului sa ia suma necesara indeplinirii acelui proiect din fondul articolului cerealelor, pus la dispozitia domnitorului, ca din el sa acorde gratificatii functionarilor care se distingeau prin zel si pricepere, precum si celor ce se bucurau de favoruri si de protectii inalte. Datorita unei succesiuni de evenimente, propunerea lui Baleanu fu data uitarii. Dupa ce situatia se mai domoli, consulul impreuna cu boierii reluara uneltirile de rasturnare a lui Voda Ghica , iar pe 14 octombrie 1842, inainte de a parasi tara spre a se retrage in strainatate, fostul domnitor incredinta franele guvernului in mainile unei caimacamii. Dar, inainte de condamnarea definitiva a sa, Voda Ghica primise de la Petersburg o scrisoare cu data 22 aprilie 1842, prin care contele Kiseleff ii facea din nou cunoscut ca refuza, in mod oficial, monumentul ce i s-a oferit de Adunarea tarii Romanesti. Fata de acest refuz categoric Voda dadu ordin secretarului Statului Const. Cantacuzino ca sa citeasca in sanul Obstestei Adunari Ofisul cu No. 333 din 20 mai 1842 in care, dupa ce arata ca pretuieste staruinta in ceea ce priveste indigenatul, care este de mare pret in ochii sai, dar "ca , pentru ceea ce se atinge de monumentul, ce , cu prilejul indigenatului, s-a gasit cu cale sa i se ridice, Ex.Sa zice ca nu-l poate primi, pentru ca numai viitorul poate da o asemenea cinstire".
Trei luni dupa inlaturarea lui Ghica fu ales Pr. George D. Bibescu, care contribuise la rasturnarea lui Ghica. Dupa ce lua in mana franele guvernului si termina formalitatile instalarii sale pe tron, Bibescu Voda, desi stia de ofisul predecesorului sau, crezu de cuviinta sa dea si el un ofis, No. 299 din 5 aprilie 1843, insotit de un proiect de lege, prin care se fixa suma 15 000 galbeni din fondul de rezerva, pentru a se ridica monumentul proiectat, pe locul ocupat de hanul Filaret de pe Podul Mogosoaei care fusese deja cumparat de casa "Iubirei de oameni" pentru a se cladi pe el un azil pentru copii sarmani; si insarcina pe secretarul sau de stat beizadea Costache Sutu sa dea citire acestor acte in sanul Adunarii. Formalitatea respectiva a fost indeplinita in aceeasi zi, 5 aprilie 1843.
Iata continutul proiectului respectiv:
"Pentru ridicarea monumentului Ex. Sale fostului plenipotent Prezident Conte Pavel Kiseleff:
Art.1. – Se va ridica o statuie Ex. Sale Contelui Pavel Kiseleff , pe locul hanului Filaret, spre vecinica pomenire a facerilor de bine ce acest barbat a revarsat asupra tarei Romanesti.
Art.2. – Hanul acesta, fiind hotarat pentru zidirea institutului sarmanilor copii, se va cumpara cu plata, din paragraful rezervei,un alt loc la o pozitie mai cuviincioasa si mai potrivita cu sfarsitul intocmirei acestui institut.
Art.3. – Visteria va plati din partea statului galbeni zece mii, care se vor lua din casa rezervei in anul 1844".
Art.4. –Pentru Mitropolie, Episcopii si Monastiri se va da din casele acestora suma de galbeni cinci mii, cu analoghie potrivita cu venitul fiecaruia.
"Marele Vornic din nauntru, Teodor Vacarescu". (Analele parlamentare Vol. XII Ses. 1842 -1843 pag. 647-648.)
Desi Adunarea a primit propunerea cu mare majoritate si a intocmit raportul catre domn, iar acesta pe 8 aprilie 1843 publicase in Monitorul Oficial ofisul No.312 care incuviinta pornirea lucrarilor, proiectul capatand putere de lege, aplicarea ridicarii monumentului nu fu pusa in executare: 1. din pricina izbucnirii conflictului dintre Voda si majoritatea acestei Adunari, conflict care raci foarte mult, entuziasmul simpatiilor fata de Rusia; 2. din cauza izbucnirii afacerii minelor concedate unei companii ruse si 3. din cauza refuzului repetat si categoric al Contelui de a primi sa i se ridice un monument de orice natura, cat timp era in viata.
La 7 iunie 1843 contele scria din St. Petersburg ca i se adusese la cunostinta faptul ca fusesera votate in unanimitate fondurile pentru "inaltarea unui monument menit sa pastreze amintirea administratiei mele" si arata in continuare ca asa cum ii raspunsese si Principelui Ghica in 22 aprilie, cu un an in urma, "Astazi, ca si atunci, constiinta ma opreste sa primesc un asemenea omagiu, ori cata valoare ar avea in ochii mei". si continua: "Cat despre intrebuintarea fondurilor votate, de mi-ar fi ingaduit sa arat o dorinta intr’aceasta privinta, ar fi ca ele sa poata sluji la vre-un lucru de folos public pentru orasul Bucuresti…" Iar la 14 iunie, intr-o noua epistola adresata domnitorului, dupa ce abordase alte probleme, scria: "Am fost adanc miscat de pasul ce v’a placut sa faceti pe langa Adunarea Ordinara in privinta monumentulu... Raspunsesem intr’ aceasta privinta Pr. Ghica, si acum va raspund, Principe, oficial, ca acest triumf nu se cuvine celor ce traesc, si ca va rog cu staruinta sa intrebuintati sumele votate, nu pentru inaltarea unei statui , ci pentru o lucrare de folos obstesc. O fantana, un pod, o sosea sau orice lucrare folositoare ar fi, un monument pe care l-as primi cu recunostinta, in deplina-mi credinta ca acesti buni Romani se vor folosi de dansul, si’si vor aduce aminte, prin folosul insusi de care le va fi e ,de principiul pe care mi-am intemeiat administratiunea". Si incheia: "este de sigur rasplata cea mai de dorit pentru omul care s’a devotat grelei sarcine d’a calauzi spre bine administratia unei intregi populatiuni" ( Domnia lui Voda Bibescu de Pr. G.G. Bibescu, Vol. l pag 196-197).
In fata acestui refuz atat de categoric si a indicatiei sugerate in ceea ce privea intrebuintarea sumei votate pentru statuie, lui Voda Bibescu nu-i ramanea altceva de facut decat sa se supuna dorintei contelui, de a cheltui suma de 15 000 de galbeni destinata monumentului ca prim fond pentru realizarea a trei mari lucrari de utilitate publica. Acesta a fost stimulentul unor lucrari care au costat statul roman multe milioane, care dainuie si astazi, contribuind la infrumusetarea orasului, amintind mai mult decat un monument, de generalul Kiseleff care a preferat unei statui, un lucru practic in folosul poporului, al orasului si implicit al tarii.
Locul, pe care ar fi trebuit sa fie ridicata statuia, fu destinat ridicarii Teatrului national, a carui construire a inceput chiar din timpul domniei lui Bibescu Voda. Banii care ar fi trebuit sa fie cheltuiti pentru ridicarea monumentului au fost cheltuiti astfel: 1. pentru daramarea cladirilor hanului Filaret si a altor cladiri ce acopereau acel loc, precum si pentru nivelarea acestuia; 2. pentru inzestrarea capitalei cu apa buna de baut si cu construirea fantanilor publice si a uzinei din capul strazii Mihai-Voda si 3. la imbunatatirea soselei si aleii de la Baneasa si impodobirea sa cu o gradina publica, de o parte si de alta a soselei.
Dupa ce, in ofisul 611 din 14 august 1843, adresat Sfatului Administratiei de catre George D.Bibescu, se arata ca Excelenta Sa (contele Kiseleff) dupa expresiile de multumire, sustinuse "ca o asemenea cinste ne cuvenindu-se celor vii, mai placut monument ar fi Ex. Sale, cand acea suma s’ar intrebuinta pentru vreo alta lucrare de folos obstesc…" continua dispunand: "poruncim Sfatului ca suma de 15 ooo galbeni, hotarati de catre Obsteasca Adunare pentru ridicarea acestui monument, sa se intrebuinteze pentru aducerea cismelelor in Capitala, oprindu-se lei cinci zeci de mii pentru dregerea si infrumusetarea soselei Kiseleff, pentru a carei statornica tinere in buna stare, Noi vom hotari deosebit fond anual". In completarea acestui ofis, Bibescu mai semnase si promulgase in Buletinul oficial si ofisul cu no.631 din aceeasi data, in care se mentiona: "Vazand ca trebuinta unei plimbari obstesti s’a facut de demult foarte simtitoare; luand in bagare de seama ca deprinderea ce a luat tot publicul de a se indrepta catre soseaoa din capul Podului Mogosoaei; Noi, potrivit si cu dorinta Ex. Sale Contelui Kiseleff, ca suma de 15000 galbeni votata de catre Obsteasca Adunare pentru monument, sa se intrebuinteze in lucrari de folos obstesc…, am poruncit prin ofisul Nostru cu No. 611, ca, dintr’aceasta suma de 15 000 galbeni, sa se intrebuinteze 50 000 lei in infrumusetarea soselei Kisseleff; si spre acest sfarsit cerem a ni se supune de catre acel Departament proect de lucrarea ce va fi a se face intr’aceasta. Iar pentru tinerea in buna stare a soselei Kiseleff, precum si pentru maturarea si udarea ulitei Mogosoaei ce duce la numita sosea, Noi hotaram pe fiecare an 40 000 lei din adaosul venitului, ce in sesia trecuta s’a facut Capitalei Bucuresti, si aceasta suma se va incepe a se slobozi de la 1 Noemvrie viitor".
Cum in vremea aceea nu se gaseau in Bucuresti, nici chiar in intreaga tara Romaneasca, specialisti care sa poata face proiectul unei gradini de o asemenea amploare, "s’a adus in fine, inginerul horticultor Mayer pentru gradina Kiseleff."
Mayer era gradinarul baronului Hegal, directorul gradinilor imperiale austriece, specialist renumit, inzestrat cu multe cunostinte tehnice, artist peisagist de bun gust in formarea gradinilor, cu o abilitate remarcabila de a crea peisaje frumoase. Evident, el era omul capabil de a duce la bun sfarsit executarea unui loc de petrecere demn de capitala unui stat. Iar gradinarul care trebuia sa realizeze acest proiect era Frant Harer, recomandat de Mayer, care-l cunostea bine deoarece lucrasera impreuna timp indelungat.
Ei sosira in tara in decembrie 1843. La 22 decembrie 1843 au fost incheiate contractele cu amandoi specialistii.
Mayer a contribuit la transformarea gra-dinilor patriarhale, de la noi din tara, in parcuri si gradini europene. El a amenajat in 1845 gradina Magurele din apropierea Bucurestiului, si alte cateva gradini, iar ca un corolar al frumusetii, tot el este parintele gradinii Cismigiu. Dupa o perioada petrecuta la Constantinopol, unde fusese chemat de sultanul Ald-ul-Medjid ca sa fie seful gradinilor palatelor sale, se intoarce in Romania. La scurt timp dupa intoarcerea la Bucuresti, s-a imbolnavit de tifos, si a murit (in ziua de 3/15 august, 1852), la numai 38 de ani. A fost inmormantat in cimitirul catolic de la Sf. Vineri.
Aranjarea soselei si transformarea ei intr-o gradina s-a facut destul de repede, in asa fel incat in 1845 toate lucrarile de amenajare erau terminate. Copacii fusesera rasaditi, boschetele aranjate si soseaua transformata intr-o gradina care, desi nu era definitivata, era bine conturata si avea un aspect placut. De-a lungul anilor, i s-au adus succesiv imbunatatiri, "care au adus’o in starea in care se gaseste azi pe vremea cand scria N.D.Popescu (1915), si chiar de atunci primi numele de gradina Kiseleff. Aceasta botezare s’a savarsit cu doi ani mai inainte de desavarsirea ei, printr-o serbare fastuoasa, ce avu loc cu mare pompa, la fata locului, in ziua de 29 iunie anul 1844, cu ocazia serbarei zilei onomastice a fostului deplin imputernicit Presedinte al Principatelor. Acea zi fu sarbatorita intocmai ca o serbare nationala, cu petreceri publice, mese boeresti si populare, iluminatii si focuri de artifitie".
Gradina nu a ramas in forma ei primitiva, dupa cum spuneam si mai inainte, nici la intinderea de 150 de stanjeni pe care i-a avut initial. Ea s-a extins, in vremea in care relata autorul citat, "pana la rondul al doilea si s’a inconjurat de pe ambele laturi de cate doua randuri de tei stufosi, la spatele carora s’au cladit vile frumoase… Dupa ce s’a terminat aceasta a doua sosea, prin ea s’a unit cu bariera Herastraului si cu soseaua spre Targoviste, cu o sosea noua, pentru ca sa pue gradina la adapost de circulatia zilnica a carelor si carutelor de transport a materialelor si a proviziunilor. Apoi pe la 1859 s’a inceput terminarea si ornarea cu un impatrit sir de arbori a soselei a treia, care a unit rondul al doilea cu al treilea; rond croit drept in marginea padurei de la Baneasa. Aceasta portiune noua a soselei Kiseleff, s’a unit mai apoi cu soseaua nationala ce duce de la Bucuresti la Ploesti si Predeal".
Marirea orasului Bucuresti si inconjurarea din toate partile a gradinii de la sosea cu case, a facut ca pe la 1864 sa se simta necesitatea mutarii barierei orasului "de la capatul Podului Mogosoaei la capatul rondului al doilea si gradina sa se incorporeze in raza orasului". Amploarea pe care a luat-o acest loc de promenada, alaturi de inmultirea populatiei Bucurestiului, a silit diferitele guverne, care s-au perindat pana la inceputul secolului XX, sa prelungeasca intinderea ei, mai ales spre partea dinspre capatul Podului Mogosoaiei, pana ce a atins soseaua ce inconjura orasul.
Soseaua, asa cum o cunoastem astazi, este rodul ultimelor imbunatatiri si constructii de la sfarsitul secolului XX.
Sursa: Romania Libera, Beatrice Kiseleff, Ioan Spatan
Cea mai mare comunitate Opel